-Uite, aici e programul trenurilor şi al busurilor, îi arăt eu lui Andy, gazdei noastre, încercând să îi şi explic tot planul minuţios pregătit şi documentat de acasă (cu o lună şi jumătate înainte ca să fiu mai exactă). Programul era gândit atent, scump şi extrem de obositor… iar eu deosebit de mândră de cercetările făcute.
Andy îmi analizează fugitiv hârtiile prea stufoase.
-Da…aţi putea face asta sau…aţi putea să faceţi autostopul până acolo. Nu văd de ce nu ar merge. Autostopul prin Irlanda de Nord nu este cel mai obişnuit lucru dar puteţi încerca.
Mă uit la Anna deşi răspunsul ei îmi era clar. Hitchhiker profesionist, Anna îmi zâmbeşte aprobator. În mai puţin de 3 minute hârtiile mele ajung la gunoi, în timp ce Andy ne aduce o bucată mare de carton pe care începem să scriem cu litere de tipar cu un marker: GIANT’S CAUSEWAY. Semnul cu BELFAST ne aşteaptă, deja pregătit de alţi doi turişti la fel de curajoşi care trecuseră cu ceva timp înainte pragul aceleiaşi case.
.
BELFAST → GIANT’S CAUSEWAY
A doua zi, la intrarea într-o benzinărie, echipate cu bocanci, geci de ski şi mult prea multe sandwichuri ne etalăm triumfătoare şi pline de speranţă cartonul cu GIANT’S CAUSEWAY. Oamenii ne privesc, unii zâmbesc, unii ne fac din mână, în timp ce alţii miraţi se uită ca şi cum nu dau nicio şansă de reuşită planului nostru, mai puţin minuţios pregătit. Le facem şi noi cu mâna, poate poate vom reuşi să inspirăm cuiva şi încredere şi milă în acelaşi timp. În 5 minute, un domn cu un „trocarici” la care are ataşată şi o remorcă, trage pe dreapta şi ne anunţă că deşi nu ajunge până la destinaţie ne lasă cu drag pe drum, într-un loc de unde putem să ne mai încercăm norocul mai departe cu autostopul. După vreo 20 de minute coborâm cu aceeaşi speranţă ca în benzinărie.
După vreo alte.cinsprezece minute în care așteptăm ca altcineva să se îndure de noi, încep să îmi pun la îndoială decizia luată cu prea mare uşurinţă aseară. Poate că ar fi fost mai la-ndemana să luăm trenul şi să schimbăm cu busul şi …Cineva trage în sfârşit pe stânga. Un domn elegant, pe la 60-65 de ani, ne salută politicos şi ne anunţă şi el acelaşi lucru: „că deşi nu ajunge până la destinaţie ne lasă cu drag pe drum, într-un loc de unde putem să ne mai încercăm norocul cu autostopul.” E perfect oricum numai să ne apropiem de coasta şi de acolo ‘om reuşi noi cumva.
Domnul ne strânge politicos mâna în timp ce se prezintă vorbind o engleză impecabilă. În câteva minute ne împrietenim. Îi spunem cine şi de unde suntem, unde învăţăm şi cum am decis ca în vacanţa cu pricina să ne luăm rucsacul în spate prin Irlanda. Povestesc apoi cum tot planul meu s-a dus pe apa sâmbetei atunci când ne-am amintit că suntem studenţi şi că autostopul ar fi cea mai bună variantă pentru portofelul nostru şi aşa afectat de preţurile neprietenoase din Irlanda. Bătrânul ne ascultă şi ne aprobă. Găsesc la el un calm extraordinar şi totuşi privirea îi trădează mirarea că ne-am adunat curajul să pornim aşa, de nebune, spre coasta de nord. În mai puţin de 10 minute, spre mirarea noastră, domnul, fost profesor de literatură engleză, ne spune:
-Fetelor, ştiţi ce? Eu sunt pensionar şi ce nu îmi lipseşte acum este timpul. Am să va duc până unde doriţi sa ajungeţi.
.
“Salutări din Irlanda de Nord!”
Mă uit la Anna şi fâstâcite îi mulţumim şi îi răspundem că în nici un caz nu este nevoie şi nu ne putem permite să îl deranjam chiar într-o asemenea manieră. Poate sună ciudat dar refuzul nostru nu a fost nicicum bazat pe frică sau pe sentimentul că ni s-ar putea întâmpla ceva. S-ar fi putut la fel de bine că instinctul să mă însele dar încă din momentul în care am hotărât să urcăm în maşină nu am avut nicio urmă de îndoială. Din contra, pe măsură ce discuţiile treceau din partea politică spre istorie, apoi de la literatură spre călătorii cu o lejeritate şi cu naturaleţe deosebită, m-am simţit ca şi cum bunicul meu se hotărâse să se urce în maşină şi să vină cu noi în excursie.
La insistenţele lui de a ne vedea ajunse în siguranţă la destinaţie, acceptăm, fără să realizăm că de fapt tocmai ne punem numele pe lista unuia dintre cele mai extraordinare tururi private. Domnul, nomad înrăit de asemenea, alege în locul autostrăzii, drumurile ăl’ mai frumoase şi mai de poveste din Irlanda de Nord. Ne găsim plimbate pe şosele înguste, cu Marea Nordului şi coasta în partea dreaptă, iar în stânga, dealuri îmbrăcate în verde crud şi decorate pitoresc şi de un bun-gust desăvârşit cu oiţe. Ne simţit ca aşezate într-o vedere: “Salutări din Irlanda de Nord!”. Nici nu mai ştiu unde să rămân cu capul întors. Timid, prin ceaţa groasă şi în depărtare „răsare” Scoţia.
.
GIANT’S CAUSEWAY→ BELFAST
Ajunşi la Giant’s Causeway şi după sutele de mulţumiri pentru această călătorie extraordinară, domnul ne întreabă:
-De cât timp aveţi nevoie aici?
Mă uit la Anna neştiind dacă înţeleg bine aluzia sau nu. E înţeleasă bine, pentru că Anna se grăbeşte să refuze spunând că tot ce a făcut pentru noi a depăşit cu mult orice aşteptare.
-Fetelor, nu aş sta în niciun caz liniştit dacă aş şti că v-am lăsat aici şi că ar trebui să găsiţi iar pe cineva să vă ducă înapoi în Belfast. Nu aş putea să fac asta cu sufletul împăcat. Mai ales că oamenii nu prea fac autostopul prin Irlanda de Nord. Pentru mine nu este absolut niciun deranj. Este ora 12. Cât doriţi să va plimbaţi: 2, 3 ore?
Două ore mai târziu, îl găsim pe domnul profesor în acelaşi loc, citind o carte şi aşteptându-ne pe noi, nişte străini să ne terminăm hiking-ul de-a lungul coastei.
.
Coincidenţă, destin sau „noroc chior”?
Ajunse tefere şi nevătămate înapoi în Belfast, nici nu îmi găsesc cuvintele să îi mulţumesc pe cât ar merita. Sper totuşi că recunoştiinţa ni se citeşte şi din ochi. Ne mulţumeşte şi el, la fel de sincer pentru această excursie minunată şi pentru toată conversaţia în sine. Ne îndepărtăm de maşină cu un sentiment cu totul aparte. Nu prea ştim nici noi cum să ne descriem toată experienţa. Suntem ninse, plouate şi totuşi zâmbetul e mult prea larg. După o zi ca aceasta, realizez că oamenii mai au (încă) încredere în oameni şi gesturile frumoase făcute necondiţionat mai sunt şi ele rătăcite pe undeva prin lumea asta largă. Si cândva, de-a lungul vieţii, ai norocul să întâlneşti aceşti oameni acolo unde te aştepţi cel mai puţin, în unele dintre cele mai bizare situaţii şi ei sunt cei care te fac să realizezi că eşti…norocos. Nu ştiu dacă această întâlnire m-a făcut să cred că există coincidenţă, destin, sau tradiţionalul „noroc chior” dar cu siguranţă m-a făcut să cred în ceva magic.
.
PS: pentru cei mult mai responsabili decât noi și nu doresc să facă autostopul prin Irlanda de Nord, aici găsiți o companie profi care organizează tururi spre Giant’s Causeway și de-a lungul întregii Coastei Antrim.
.
.
photo by Chantal Gagnon