Ziua 3

.

.

În cea de-a treia zi ne hotărâm să alegem o ruta a românilor, pentru că aparent e  și un drum al românilor pe acolo. Mai greu e cu bagajele la deal 50 de m x 2 la bicicletă – dar merită, căci peisajul e de vis.  Apucăm să ne delectăm la Puerto de la Fuenfria cu borna aceea cu câți kilometri mai avem și câți am făcut. Ca de obicei,  numerele nu prea coincid cu „temele de acasă” și cu idealul propus.
Urmează o coborâre cu bicicleta și o plimbare prin grădinile del Palacio Real de la Granja care ne lasă pe toți cu gură cascată. Cultura spaniolilor în amenajarea spațiilor verzi  ne fascinează oricum pe parcursul întregului traseu.
Urmează Segovia. Frumooooasă…
Degeaba anunț probleme la caseta de pinioane a bicicletei. Pare că nimeni nu mă crede când le spun că „dau în gol”, până când, efectiv în mijlocul câmpului, bicicleta mea chiar se hotărăște să mă lase baltă.
Se apelează iar la suportul tehnic amintit în Partea I și spre norocul meu primesc una bucată bicicletă nouă, ca să îmi pot termina treaba începută undeva prin Madrid.
Ziua o încheiem campând în curtea unei biserici și feelingul pe care îl ai când poți să faci chestia asta după o zi de pedalat prin soare e de nedescris.

.

.

.

.

.

Ziua 4

.

.

Lanuri peste lanuri și câte o sfadă la 20 de km, așa de adaptare în colectiv, că trebe și altfel nu are farmec o aventură.
O zi cu de toate: dictatorul  pierde acte/bani;  Prișcu pierde răbdarea. Mai adăugăm și oleacă de nisip de pădure de „pinaro”, care nu se dovedește a fi foarte practic atunci când ești pe bicicletă.
Niciunul dintre noi nu are acum telefon de ăla foarte deștept, așa că folosim o aplicație numită IGO cu ceva hartă rutieră a Spaniei în format 2D. Numa’ bun cât să nu știi înclinația drumului sau să nu vezi că de fapt pârâul din imagine e un râu diguit. Cum ziceam: o zi cu de toate.
Pe scurt, ajungem noaptea în Alcazaren, unde știm că exista ceva Albergue . Ni se explică acum, pentru prima dată că acolo trebuie să ajungi până în orele 20:00 și să pleci pe la 6:00 dimineața.
Nu, mulțumim! Regulile nu prea ni se potrivesc, așa că ne luăm frumos bicicletele și ne îndreptăm spre terenurile de sport din capătul satului. Găsim aici un gazon ca-n vise, apă de la o șprițătoare și convenim că dormim până ne trezește soarele…. pe „deportivo”.

.

Ziua 5

.

.

Ziua a cincea e una mai călduroasă și cu plecare târzie (dar asta stabiliserăm de cu seară). E ziua penelor și ziua în care interacționăm cu ceva spanioli la o siesta în Simancas. Suntem serviți cu bere și alune la un birt din cetatea care ne adăpostește sub un copăcel solitar.
Fiind deja la o zonă mai de câmpie ne este mai ușor să pedalăm și alegem ca pe traseu să mai vedem câte o mănăstire și pe final să campăm în curtea unei terase în preajma Mănăstirii Santa Espina.

.

.

.

.

.

Ziua 6

.

.

-Spre Sahaguuun oștenii mei! Spre Sahagun!

Cu un pelerinaj pe la ceva mănăstiri de pe drum și o ploaie care ne execută la câțiva km de Sahagun, reușim să ne cazăm în sfârși la Albergul Municipal și dotat cu bucătărie. Majoritatea Alberguerilor au și garaje sau locuri speciale pentru bicicletă peste noapte. Sunt însă câteva care nu acceptă pelerinii cicliști, așa că cel mai bine ar fi să vă informați din timp de detalii legate de cazare.

.

Ziua 7

.

.

Normal că suntem ultimii care eliberează paturile Albergeului; mai ales când vedem că afară ploua cu găleata.
No…și de aci se complica treaba. Având bagajele pe biciclete, este un pic mai greu de făcut slalom și fiind aglomerație de caminero pedeștri, mulți dintre ei și cu căștile în urechi, stabilim că cel mai înțelept este să mergem pe lângă bicicletă.
Spre final, mergem o bună parte până în Leon pe națională de culoarea roșie – un fel de european la noi în România dar cu ditamai bandă de urgență, intersectând normal puncte cheie și cetăți emblematice pe traseu.  Fiind tot așa o zi ploioasă algem încă o seară la un Albergue undeva la ieșire din Leon.

.

Ziua 8

.

.

Suntem în Astorga cea frumoasă. După admirat lși minunat, restul zilei e dedicat pentru stres și panică, atunci când realizăm că trebuie să ne scurtăm șederea din cauza pierderii actelor Dictatorului. Trebuie să ajungem în timp util la Ambasada României din Madrid, pentru un nou buletin.
Așadar și prin urmare urcarea cu bicicleta spre Puerto de Manzanal este horror.
Psihic eram pe punctul de a zice “asta este…revenim la anu”. Ne cumpărăm niște beri de la o benzinărie, unde ni se spune că urmează o coborâre. Să vezi acolo bătaie pe sticlele de bere care te fac mai greu la vale, deci te fac să prinzi viteză.
Și am tot prins viteză până în Las Ventas de Albares unde urmărim un meci a lu’ Barca cu Juventus la bere/copănele de pui și alune. Ah, Spania, ești de vis!
Somnul ni-l găsim din nou lângă un teren de fotbal pe o pajiște aproape de birt.

.

.

.

.

.

Ziua 9

.

.

Începe cu un pic de urcuș, suficient cât să ne trezim, iar  prin Ponferrada ne delectăm cu o cafea, după care continuăm drumul spre Santiago. Facem ici-colo mici popasuri și încercăm să ne pregătim psihic pentru urcarea de mâine spre Cebreiro.
Dacă la început nu ne putem hotărî între o cazare la un Albergue sau în aer liber, ne convinge faptul că pentru un duș trebuie să plătim cazarea integrală și alegem parcul. Ne spălăm ceva haine, mâncăm bine, ne odihnim și ne pregătim pentru urcare.

.

Ziua 10

.

.

Dimineața este una din aceea… hodinită.  Ne punem ușor pe pedalat și admirat. Soarele ne prăjește un pic dar coborârea este demențială. Aerul de Santiago se simte parcă tot mai aproape; oamenii par  mai fericiți, mai vorbăreți și aproape toți șchiopătează cu fașe la genunchi sau la gleznă.
La sfârșitul acestei zile de traversare, alegem un albergue cu priveliște, undeva în Sarria. Frumos oraș. Una…dos…cerveza….și somn.

.

Ziua 11

.

.

Nici nu cred că mai are sens să menționez că iar suntem ultimii care eliberează camera. Unul dintre motivele pentru care preferăm să campăm în aer liber: diminețile nu-s pe fugă.
Este o zi mohorâtă, ploioasă și foooarte rece.
Culminează oricum cu o pană la bicicleta Dictatorului înainte de Portomarin, unde ca prin minune pompa salvatoare este la cea care închide plutonul…pe coborâre.
Drumul devine din ce în ce mai aglomerat. Ne intersectăm din ce în ce mai des cu portughezii noștri care sunt cu bagaje „light” și cu somn în albergue-uri, motiv pentru care niciunul nu e nevoit să care casa după el.
Continuăm să pedalăm așa murați dar ne mai încălzim la o siesta scurtă și apoi decidem să ne delectăm iar la un Albergue. Merităm.
Și fără un plan anume, îl și găsim: în Ribadiso. Dragoste la prima vedere și o cină pe măsură, fără conserve.

.

Ziua 12

.

.

În ochii mei este o zi prea scurtă,  iar spre final fffooooarte aglomerată.
Dar cu final fericit; și un prânz așa cum se cuvine, în capitala celor care mărșăluiesc, pedalează sau călăresc.
Ajungem toți întregi și bine la destinație. Aproape ca noi și numai un pic șifonați. Și cu un buletin mai puțin.
Urmează un sport extrem de găsit un bus care să ne ia cu biciclete cu tot la Madrid.

Pe scurt Camino este o experiență pe care cu toții trebuie să o facem o dată în viață…cel puțin. Și nu mă refer doar la Camino, ci la ideea de ansamblu de a pedala mai mult de 2-3 persoane pe o distanță mai lungă.
Personal, acum aș face Camino del Norte
Pentru toți, în afară de Dictator, a fost prima aventură cu bicicleta și casa în spate. Unde mai pui că una dintre crăițe învățase să se dea cu bicicleta cu un an înainte. Visez sincer la o nouă tură, cel puțin la fel de numeroasă, ca să am cu cine împărtăși și  cu cine mă bucura de toate.

Buen Camino!

.

.

.

.

.

Articol și poze de Aghiutză

UA-128051971-1