O oră cât o zi, o zi cât o plajă întinsă

.

Stai. Respiră. Clipește și impresionează-ți retina, fă expuneri multiple și reconstruiește cadrul din minte, joacă-te cu lumina; nu te grăbi, ai toată ziua și toată noaptea acolo. Vara în nord și timpul în spațiu: o oră cât o zi, o zi cât o plajă întinsă și o săptămână să nu o dormi. Proporții și distanțe, secunde; emulsie. Te rupi un pic de lume ca să te întorci apoi într-un grăunte de nisip-de pe plaja-din insula-din marea…și amețești când încerci să cuprinzi între două girusuri un univers întreg. Îmi aduc brusc aminte de Eames și ale lor Powers of ten (Do watch it (again).
Era exact ce îmi doream; străin pe dinafara, dar foarte cunoscut și drag pe dinăuntru: natură, forță, disciplină, simplitate și preocuparea pentru frumos. Niște lucruri cu care am crescut și pe care le-am pus la păstrat într-un sertar…știm cu toții cum e când pui un lucru foarte important “prea bine” ca să nu îl rătăcești. Eh, în insulele Lofoten am deschis sertarul și m-am bucurat de toate astea și am adus și acasă din spiritul lor. N-am avut un plan clar de bătaie, nu m-am pozat la stânca de pe instagram și n-am încercat să cartografiez fiecare metru pătrat al insulelor.
O săptămână am dormit în același alcov la parter cu vedere spre viață, am gătit cu gazdele noastre, am fost și leneși și spontani. Am mâncat mumii de pește readus la viață și am băut vișinată de acasă (pentru amatorii de alcool – moderația e încurajată de prețurile din nord), am fost răsplătiți cu un curcubeu la miezul nopții și cu o amendă la 30 de minute după ce ne-am închiriat mașina. Mi-a intrat repede la suflet locul ăsta poate și pentru că a avut proporția potrivită între familiaritate, provocare și intimidare. Una dintre cele mai impresionante zile a fost cea în care am decis pe la ora 17 să pornim într-o tură spre Kvalvika de unde ne-am întors bine după miezul nopții cu ochii limpezi și mințile scăldate în serotonină.
Îți dă foarte mult calm locul ăsta, parcă iți resetează busola internă și-ți amintește de măsura lucrurilor, de ce e cu adevărat important. E un start, geografic vorbind, foarte bun pentru “călătoria către sine” (cartea lui Yalom pe care o citesc acum și pe care v-o recomand cu căldură).

.

Insulele Lofoten sau “best things in life aren’t free”

.

Recunosc, nu e tocmai ușor de ajuns în Lofoten (am schimbat 2 avioane, o mașină, un bus și un vapor într-o zi) și nici nu se încadrează în categoria “best things in life are free”, dar dacă iți doresti să locuiești o vreme într-un cadru în care în orice colț te-ai uita, nothing bleeds the eye…well, it’s worth the effort. E un colaj în mărime naturală cu zone de gol alpin, plaje și ape maldives-iene, unde omul simți că s-a așezat cu respect, aproape cu sfială, a luat doar cât a avut nevoie și a avut grijă să dea ceva înapoi; cred că asta m-a cucerit în definitiv în Lofoten; simbioza între om și natură, simțul măsurii și al răspunderii, recunoștiința, non-intruziunea.
Norvegianul parcă a facut un pact de neagresiune cu mediul, în timp ce majoritatea lumii mai degrabă se pregatește să arunce un cocktail Molotov în aceasta direcție. E un lucru rar, frumos și valoros. Mergeți și vedeți și simțiți și voi; sunt curioasă cum se descompune destinația asta prin prisma voastră interioara.

Ioana

.

. 

.

.

.

articol și poze de Ioana Făgădar