Erau emotii. Plecam în Maroc. Lista era lungă, review-urile excelente. Da, erau clar emoții. Da’ emoțiile alea dinaintea unei călătorii, vibe-ul ăla…ăla bun.
“Abia aștept, ascultă-mă bine că nu am mai zis asta până acum, da’ abia astept să ajung în România”, îi spun Cristinei deja de 4 zile. “Și abia aștept să ajung la riad și să pun pe hârtie de ce toată călătoria asta e una dintre cele mai proaste experiențe de care am avut parte pâna acum”, îmi spun si mie-n gând. Așa că în ultima noastră seară petrecută în Maroc și înainte de ultima “țeapă” pe care urma să ne-o luăm (dar noi nu știam încă asta), ne-am pus amândouă la o masă și am început să scriem câteva din întâmplările  prin care am trecut, motiv pentru care fiecare povestioară este scris fie din punctul meu de vedere, fie din cel al Cristinei.

Eu nu spun că dacă ajungeai în Otopeni nu venea cel puțin unu’ să te salveze pentru doar 150 de lei spre Unirii; da’ și aici e groasă treaba.

-Contor! îi spun șoferului de taxi în timp ce îi arăt că vrem să ne pornească aparatul.
-Oui, oui!
-Măcar a pornit aparatu’ îi spun Cristinei, în timp ce șoferul își numără tacticos banii și-și face inventarul de 2 minute de când ne-am urcat, cu tot cu aparat și motor pornit. Momentele cu adevărat speciale, le trăiesc pe măsură ce ‘nea șoferu’ se gândește că e perfect în regulă ca pe cursa plătită de noi să mai culeagă și alți localnici pe parcurs.

.
Prima zi la autogară-mergem direct să prindem busul spre Chefchaouen.

Luăm un petit taxi pe 30 de firfirei, ca apoi să aflăm că 16 erau suficienți și ajungem la autogară. Cu emoții luăm biletele de dus. Eu, european, întreb:
-And ticket back?
-When you get there.
5 ore juma’ mai târziu, un drum cu 1000 de serpentine și un autobus fără suspensii, aflăm în autogară că doar duminică ne mai putem întoarce în Fes- să ne-nțelegem: era miercuri. Ce să faci? Eu m-am apucat de smiorcăit, Beatrice de făcut vânt și dă-i cu negociatu’ ca la piață. De undeva din umbră apare alt ‘nea șoferu’, care pe 30 de euro ne duce să prindem busu de ora 6 seara, undeva pe-un câmp; sau în “Maroc cu satelitu”, cum ne- rămas vorba de-atunci. Ce să faci? Acceptăm și ne hotărâm să ne continuăm totuși vizita.
Ora 16.30, cineva din spate ne fluieră ca pe vite pe stradă: ‘nea șoferu’ cu biletele de bus. Ne face semn să mergem la mașină. Ajungem cu toți morcovii la mașină (un Daihatsu dubiță, vechi, scaune de metal, tapițeria mâncată de vreme și șobolani, săracia știe…bine c-a pornit) și urcăm. Odată suite în dubiță, eu în stânga încercam să văd dacă ușa se deschide. În dreapta în încercarea de-a închide ușa, Beatrice rămâne cu ea-n mână.
-Să nu te sprijini de uși! zice ea foarte serios.
Juma’ de oră de mers pe serpentine, în miros de carburant, pe mine mă trec fiorii, pe Beatrice apele. Ea începe să-și dea palme, eu filme. Într-un final ajungem unde trebuie, întâlnim alți doi pățiți ca noi și prindem împreună busul spre Fes. Je ne regret nimic!

.


.
“Ce sclifosite. Păi dacă așa e cultura lor. Așa sunt ei, mai prietenoși” ar spune câțiva în timp ce citesc. Eu nu pot decât să jur că n-am crescut cu servitori în casă și nu o dată am stat cu Couch Surfing-ul pe unde am călătorit. Deci n-oi fi eu aia snoabă, da’ mai spun o dată: “Abia aștept s-ajung acasă”. Și mamă dacă citești asta îți spun și ție: “România e parfum!”.
În articolul “De ce nu m-aș mai întoarce în Maroc” am scris câteva motive concrete pentru care destinația aceasta nu s-a numărat clar printre preferatele mele.

.
.
-This way! This way! Ne zice un alt nene, care lucrează la grădini. You have to hurry, we close in half an hour. First we go here, then there.

Și ne deschide o ușă. Și ne vorbește fix 3 minute despre absolut nimic. Și ne scoate pe ușa cealaltă. Și se așează-n fața noastră.
-Thank you very much! îi spun știind că e gratis și dorind să ne continuăm drumul singure prin grădini.
Now you pay!
-But we know it’s for free.
-This is free. What I showed you is 10 dirhams each. Now you pay!
Scoatem câte 10 dh. Eu aș mai scoate și-un captopril să mi-l pun sub limbă. Parcă-mi simt și ochiul stâng cum mi se zbate. Păi bine, măi nene, dacă tu mi-ai zis “pe aici!”, am urmat doar directia fireasca: adică pe unde mi-ai arătat mata. Nu mi-ai oferit optiunile logice: “pe aici 10 dh turul de 3 minute, pe aici grădinile și e gratis”. Și NOW YOU PAY! Mulțumesc!

.

CITEȘTE ȘI:
De ce nu m-aș mai întoarce în Maroc

.

Unde mâncăm?

Și-o luăm la pas și mergem uite-așa prin oraș ca prin deșert si trecem pe lângă atâtea restaurante închise, ca într-un final să-l ochim: mic, pe colț, genul de gheretă din piața mare cu mici. Ăsta-i! Intrăm:
-What food do you have?
-Today just chicken.
Comandăm doua porții de pui, una cu orez, una cu cartofi prajiți. Vine puiul. Îl urmăresc cu privirea. Ochii îmi lucesc, inima îmi saltă, picioarele se-nmoaie. Parcă-i simt deja gustul. E trântit pe tejgheaua pe care tocmai s-au numărat banii, un individ a forat în nas și și-a șters degetul de ea etc etc. Revin la realitate că mă strigă ‘nea puiu’.
-You want cut half?
Înghit în sec și bâgui un “yes”. ‘Nea puiu’, cu foarfeca de tuns gard viu în stânga, își linge degetele de la dreapta ca și cum s-ar apuca să numere banii, apuca puiul, îl mai trântește o dată de tejghea (“Acum sigur e mort!”, îmi zic) și îl despică de-i sar toate măruntaiele în lături și i se mai scutură și urmele de puf. Iar lins degetu’, apucat juma’ de pui, pus în plasă, trântit orez in pungă, cartofi în ziar: “Now you pay 20 dh each! Bon appetit!”
Ce să-ntreb omul: “Dacă a fost viu puiul când l-a tras în țeapa?” Oricum a fost un preludiu lung, intens și fără finalizare. Am lăsat mâncarea undeva pe stradă- decât un homor caca gros ca apa la o singură baie, mai bine urechile lungi de foame.

.

În bus e timp să-mi contemplu norocul.

Am decis. Lipseste. “Doamne-ajută!” îmi spun o dată-n gând. “Doamne-ajută!” mai spun încă o dată și mai serios în timp ce-mi rezem capul pe tetiera din față. Îmi întorc capul suficient cât să-l surprind: sprijinit și el cu capul pe tetiera, galben la față, un nea își scuipă în șapcă. Îi e rău pe serpentine săracului. Și șapca e de aia…din material cu plasă, deci cu găuri. Și el scuipă în șapcă. Calculez că-n aproximativ 5 serpentine, nea o să-și verse și sufletu-n șapcă. În șapca aia de plasă. Cu găuri. Mi-e milă de biet și de mine pentru ce mă așteaptă, așa că-i dau o pungă și niște șervețele. Fie primit. Juma de oră mai târziu îl studiez. E-n regulă. I-a revenit culoarea-n obraji. Cu șervețelul pe care i l-am dat, nea își șterge tacticos șapca. “Pune-o naibii la spălat că ți-ai lăsat juma’ de fiară-n ea” cum ar spune bună-mea. Face semn șoferului. Vrea să coboare. Mai șterge oleacă șapca.
-Să vezi că ăsta-și pune șapca-n cap! îi spun Cristinei înainte să coboare.
Cocoțate la fereastră îl pândim. Nerăbdarea ne e răsplatita. Mulțumim și ție ‘nea-2-în-1-șampon-și-balsam’ că nu ne-ai dezamăgit așteptările!

UA-128051971-1